Arhivă pentru categoria Cum sa ?

Cum sa-ti fabrici bere de casa singur, in propria bucatarie

Cu numai 250-360 lei, fanii berii îşi pot cumpăra un „echipament casnic de produs berea, cu o capacitate maximă de 23 litri pe săptămână. Costul de producţie a unei doze de bere de 0.5 litri e între 1.4 şi 4.85 lei, însă e „eco” şi are gust „ca la mama ei acasă”

11111111111111img-6306-vtLaurenţiu Iancu (39 ani) a început ca agent de vânzări, mai întâi de prezervative, apoi de electrozi de sudură. Ideea de a vinde echipamente de produs berea în casă i-a venit discutând „la o bere” cu un prieten stabilit în Belgia. Mi-a zis: „«Mi-am cumpărat un aparat de făcut bere în casă». Am reacţionat după două secunde: «Cum adică bere făcută în casă?»”. Amicul i-a explicat că-i vorba de un recipient special în care pui apă, un pic de drojdie, niţel zahăr şi torni conţinutul unui „kit” de bere: extract de malţ, amestecat cu hamei şi ierburi aromate, totul conform reţetei din prospectul de utilizare.

După o săptămână, berea e trasă deja în sticle, i se mai adaugă un pic de zahăr şi sticlele sunt capsate. Sticlele se ţin în prima săptămână la temperatura camerei, după care se mută la loc răcoros (pe balcon, în frigider, în cămară, în garaj) alte trei săptămâni, ca drojdiile să consume zahărul generând alcool şi dioxid de carbon.

Înainte de a turna „berea de casă” în pahare, trebuie însă mare atenţie ca sticla să nu fie agitată sau culcată pe o parte, ca să nu o tulbure drojdiile depuse pe fundul sticlei.

De la „supa primordială” la halba cu guler

Discuţia s-a purtat în preajma Crăciunului 2008. La începutul lui 2009, vânzările firmei lui Laurenţiu, care se ocupa cu comercializarea consumabilelor de sudură, au început să scârţâie: „Piaţa construcţiilor şi a construcţiilor metalice a intrat într-un declin puternic, aşa că mi-am zis că trebuie să mai găsesc ceva”. Atunci şi-a amintit de dispozitivul de făcut bere în casă, a dat un „search” pe Google şi a văzut că nimeni în România nu importă aşa ceva. S-a informat mai bine cum funcţionează o fabrică de bere de apartament, şi-a comandat un echipament plus câteva kituri (materia primă) de bere direct de la producător şi l-a băgat în teste: „Toată viaţa am lucrat numai în vânzări, unde am fost învăţat să prezint spre vânzare produse în care am încredere, pe care le cunosc. În vânzări, e o regulă: «Eşti primul tău client». Trebuie să te loveşti tu primul ca să ştii să dai un răspuns când cumpărătorul are nedumeriri”.

Aşa că Laurenţiu a montat într-un colţişor din bucătărie „fabrica de bere” şi a început să adauge ingredientele pe rând, conform tehnologiei de producţie. A lichefiat în bain-marie „kitul vâscos” (mixul de 1.5 kg de extract de hamei, malţ şi arome naturale), a dizolvat drojdia uscată în apă caldă şi a amestecat cu o spatulă toate ingredientele în 20 de litri de apă plată. A pus capacul peste „supa primordială” şi timp de o săptămână a dat târcoale bidonului de plastic, în aşteptarea rezultatului. În faza de transfer a „berii intermediare” în sticle, Laurenţiu nu s-a putut abţine şi a făcut o degustare: „Avea gust de bere trezită, fără acid, şi un miros de drojdie”. A urmat o chinuitoare aşteptare: „Conform reţetei, ar fi trebuit să aştept trei săptămâni, dar după 14 zile n-am mai avut răbdare şi, cu un pic de teamă în ce priveşte rezultatul, am deschis prima bere. Când am decapsat-o, s-a auzit fâsul respectiv de la CO2, arăta ca o bere, avea chiar şi guler de spumă. Doar la gust era altfel. Nu avea gustul ca berea pentru consum de masă fabricată în România. Atunci am trăit acel sentiment pe care-l trăiesc de fiecare dată când fac ceva şi funcţionează”.

Senzaţia trăită de papile, când dai pe gât o bere „home made”, e unică, în viziunea întreprinzătorului: „E ca atunci când mănânci o pâine caldă coaptă de bunica în sobă faţă de o pâine cu aditivi uitată cu zilele pe raftul supermarketului. E aromată. Iar alcoolul, chiar şi la berea de 8%, se simte de-abia după ce o bei. E atât de bine pătrunsă cu gustul şi cu aroma, că tăria nu i-o simţi. O bei ca pe-o bere normală şi de-abia după aceea îşi face efectul”. După efectuarea de teste, Laurenţiu Iancu avertizează producătorii casnici de bere ce să evite pentru a da un maxim de savoare produsului: „Berea de casă nu e recomandat să se stocheze în PET-uri, fiindcă nu păstrează foarte bine acidul în interior. Bidonul odată deschis trebuie consumat tot şi, dacă-i o bere cu 8% alcool, trebuie să te pui în cap să dai gata un bidon întreg o dată. Berea de casă la PET trebuie consumată într-un cerc mai larg”.

100 de români şi-au cumpărat „fabrici de bere” personale

Euforia dată de degustarea primei beri s-a tradus imediat în stabilirea de contacte oficiale cu un furnizor din Belgia şi unul din Germania, de unde a comandat câteva seturi de echipamente. Şi-a creat singur un site de vânzare: www.fabrica-de-bere.ro, a lipit un abţibild de reclamă pe maşina personală. Targetul sunt oameni de clasă medie cu înclinaţii spre activităţi gospodăreşti, dispuşi să investească săptămânal două ore şi jumătate din timpul lor liber: „Exact cum sunt cei care îşi cumpără 300 de kilograme de struguri şi-şi fac singuri vin, aşa vreau să formez o pătură de români cunoscători în ale berii care-şi fac singuri berea în casă”.

Până acum, Laurenţiu a avut 100 de clienţi, toţi bărbaţi, cele câteva doamne cliente care au cumpărat dispozitive de făcut berea luându-le ca să le ofere cadou soţilor lor. Cu fiecare cumpărător în parte, Laurenţiu urmează un protocol strict: „Fiecărui client îi dau o sticlă de bere din producţie proprie ca s-o deguste şi îi rog pe toţi ca, la rândul lor, să îmi dea o sticlă din producţia lor ca să o gust. E ca să verific dacă au aplicat corect tehnologia de fabricaţie”. Preţul unei microfabrici de bere variază între 250 şi 360 lei. Echipamentul cel mai ieftin e pentru începători şi conţine: un recipient de fermentare gradat, dotat cu robinet şi termometru cu cristale lichide pentru monitorizarea în permanenţă a temperaturii mustului de bere, o spatulă de amestecare, 100 de capace de metal, un capsator, o soluţie de dezinfectare şi igienizare şi o perie de spălat sticle. Recipientul are pe capac o supapă de evacuare a CO2. Dispozitivul pentru avansaţi conţine în plus un al doilea recipient de plastic, dotat cu densimetru, în care se amestecă berea cu zahărul înainte de transferul în sticle. Varianta a doua duce la economisirea de timp, explică Laurenţiu: „Altfel, trebuie adăugat zahăr în fiecare sticlă în parte şi după aia e nevoie să se agite sticlele pentru dizolvarea îndulcitorului”.

Materia primă pentru fabricarea berii costă 65-68 lei cutia de 1.5kg, dintr-un astfel de „kit” obţinându-se între 7 şi 23 litri de bere. Tradus în „cost de producţie” pe doza de 0.5 litri, un fabricant casnic trebuie să investească între 1.4 şi 1.7 lei. Deşi preţul se apropie destul de mult de cel al berii de pe rafturile magazinelor, Laurenţiu explică în ce constă diferenţa: „E o bere eco. Dacă vom compara cu o bere ieftină de supermarket, sunt echivalente ca preţ, însă ca gust este exact ca berile belgiene sau franţuzeşti pe care în hipermarket le găsiţi la 3.5-5 lei doza”. Pentru „berarii premium”, micul afacerist poate aduce pe lângă cele 18 reţete de bere din oferta permanentă şi kitul de „cidru” sau kitul „Christmas”, din care se fabrică o bere belgiană specială, „cu gust de sărbători”, la un cost de producţie de 4.85 lei doza.

Sursa – Gandul.ro

Nu există comentarii

Spray-uri paralizante si electrosocuri autoaparare la stirile de la ProTV!

Spray-urile le gasesti dand click aici!

Electrosocurile le gasesti dand click aici!

De asemenea poti cumpara direct de la magazin sau de la showroom – detalii aici!

, , , ,

Nu există comentarii

Pregatirea ceaunului de fonta pentru prima folosire

ceaun-fontaPregatirea ceaunului de fonta pentru prima folosire

Pentru a cali ceaunul, acesta trebuie incins in prealabil, iar apoi, avand grija sa nu te frigi, aplica-i cu o carpa un strat subtire de grasime (untura sau ulei) in interior.
Iti recomandam sa eviti sa folosesti pentru ungere unt sau uleiuri vegetale intrucat acestea nu sunt eficiente si lasa o suprafata lipicioasa. Foloseste uleiuri cu grad ridicat de grasime. Cele mai bune rezultate le vei obtine cu untura sau slanina.
Dupa ce ai uns ceunul, aseaza-l in cuptor cu fundul in sus, timp de 2 ore. Atentie! Cuptorul trebuie sa fie incins inainte la 200ºC – 300ºC. Sub ceaun, cu un raft mai jos, pune o tava care sa colecteze grasimea scursa. Dupa 2 ore, lasa ceaunul la racit fara insa a-l scoate din cuptor si repeta procedeul cel putin inca o data.
Ideal este ca procesul de calire sa se repete de 2-3 ori pentru ca ceaunul sa prinda un luciu inchis la culoare.
Daca se aplica prea multa grasime, aceasta va lasa in urma un reziduu lipicios. In acest caz, ceaunul trebuie curatat, unsa cu grasime suprafata afectata si calit inca o data. Procesul de calire efectuat correct asigura ceaunului garantie pe viata.

Indicatii suplimentare:
Daca ceaunul este prea mare sa incapa in cuptor, poti utiliza un gratar cu mangal sau gaz.In cazul in care utilizezi mangal trebuie sa aprinzi carbunii, sa pui ceaunul uns si acoperit cu capac pe gratar si sa-l lasi pe foc pana ard definitiv carbunii. In cazul in care folosesti gratarul cu gaz trebuie sa setezi temperatura la fel ca si in cazul cuptorului, sa ungi si sa acoperi ceaunul cu capac, dupa care sa-l lasi pe foc timp de 2 ore.
Daca doresti sa calesti ceaunul in aer liber, de exemplu in padure, procedeul este asemanator dar caldura sa fie raspandita uniform.
La prima utilizare a ceaunului este recomandata prepararea mancarurilor bogate in grasimi. Grasimea produsa de acestea va etansa si intari calirea.

Spor la gatit bors de peste, tocanita, ciulama de iepure si tot ce iti doresti.

P.S. – Ceunele le gasesti dand click aici!

Multumesc,
Augustin Vardianu
Director Vanzari
Military Shop Romania
Str. Torentului nr 1-5, Etaj 1
Sector 2, Bucuresti, Romania
Tel: 021.250.77.10-11 interior 17
Fax: 021.250.77.16

, ,

Nu există comentarii

Cum sa ne orientam? – Orientarea turistica

ORGANIZATIA NATIONALA “CERCETASII ROMANIEI”
ECHIPA NATIONALA DE PROGRAME

Busole poti cumpara de aici!

Definitie:
Orientarea turistică se prezintă ca un sport relativ nou, importat din Scandinavia. El poate fi
definit ca o mixtură de citire a hărţilor şi “cross – country running”.
Obiectivul competitorilor este parcurgerea unui traseu, “jalonat” cu o serie de puncte de control,
a căror poziţie nu o cunoaşte, intr-un timp cât mai scurt.
Busola
Originile busolei, ca instrument de aflare a poziţiei, se pierd undeva în mileniul III î.C., când un
chinez mic şi isteţ a descoperit că o bucăţică dintr-un anumit minereu (ulterior denumit magnetit
– Fe3O4), lăsat să plutească pe o plăcuţă de lemn în apă, are tendinţa de a se roti până când un
capăt al său va fi orientat către direcţia în care Soarele străluceşte la amiază, la jumătatea
drumului intre răsărit şi apus.
Cu timpul, extraordinarul popor chinez a învăţat să aprecieze binefacerile acestei proprietăţi a
magnetitului, în primul rând în navigaţie, dar şi în expediţii, războaie etc.
Din această descoperire a evoluat acul busolei, confecţionat din otel magnetizat, aflat în echilibru
pe un ax şi care, lăsat să se rotească liber, se va opri poziţionat pe direcţia Nord – Sud.
Au trecut de atunci peste 5000 de ani şi busola a rămas, în principiu, aceeaşi.
Busola sportivă, cea mai recentă creaţie destinată amatorilor, se compune din trei elemente de
bază:
a. Un ac magnetic suspendat pe un ax şi colorat (de obicei) în alb şi roşu la cele două
capete – partea roşie reprezintă direcţia Nord (4)
b. O structură circulară mobilă, compusă din două elemente:
– O ramă pe care sunt marcate cele patru puncte cardinale (N (1), E, S, W) şi care
este subdivizată din două în două grade geometrice (plecând de la N – 0° spre E).
Fiecare spaţiu de 20° este marcat cu numere intre 20 şi 360 (10)
– O bază pe care sunt gravate o săgeată (9) şi câteva linii de ghidare (6), paralele cu
săgeata.
c. Un cadru rectangular (11), transparent, prevăzut cu o lupă (3 – folosită în diverse
scopuri) şi pe care este gravată săgeata “unghiului de marş” (5). Valoarea de pe rama
mobilă pe care o indică baza săgeţii (2) reprezintă unghiul la care este reglată busola
în momentul respectiv.
Baza şi o parte a cadrului fix (7) sunt divizate în centimetri şi inch-i şi se folosesc la măsurarea
unor distanţe pe hartă. Cadrul este prevăzut cu un orificiu (8) pentru ataşarea cordelinei.

busola-explicata

Organizare
Traseul de orientare poate fi organizat în mai multe variante, dintre care cele mai răspândite sunt:
1. Orientarea cu harta.
2. Orientarea cu busola.
3. Orientarea cu harta şi busola.
1. Orientarea cu harta – participantul primeşte o hartă specială (in general colorată în 4 sau 5
culori) a unei zone bine delimitate, pe care sunt marcate toate punctele de control. Uneori,
poate exista şi o scurtă descriere a lor (de ex.: “lângă un pin singuratic”, “la baza gardului
viu” s.a.m.d.).
Cercetaşii trebuie să identifice, pe hartă, poziţia punctelor de control şi să găsească cea mai
rapida cale de a le atinge pe toate, în cel mai scurt timp.
Lungimea traseului variază, în funcţie de pregătirea şi vârsta participanţilor, intre 2 şi 10 km,
iar distanţa dintre posturi poate ajunge pana la 1 km.
Pentru a preveni “urmăririle”, competitorii sunt eşalonaţi, la start, în intervale de 5 – 10 min.,
iar terenul de acţiune va fi împădurit, limitând vizibilitatea.
De cea mai mare importanţă este acurateţea hărţii în ceea ce priveşte reprezentarea şi
localizarea punctelor de reper (vârfuri, vai, zone despădurite, construcţii, drumuri etc.). De
aceea, se va lucra numai cu hărţi de dată recentă iar posturile de control vor fi astfel alese
încât să poată fi identificate după repere verificate în teren.
2. Orientarea cu busola – organizatorii vor pregăti, intr-o zona (preferabil împădurita şi cu
diferenţe de nivel apreciabile) un traseu cu ajutorul busolei, astfel încât, la fiecare punct de
control să fie clar marcate unghiul şi distanţa pana la punctul următor. Prima indicaţie de
acest gen se va primi în momentul şi la locul startului.
Punctele de control vor fi numerotate, iar participanţii vor trebui să găsească, cu ajutorul
busolei şi a indicaţiilor din posturi, direcţia din teren care le permite atingerea lor în ordinea
stabilită.

Datorită erorilor apărute în aflarea unghiurilor şi a imposibilităţii orientării pe baza punctelor
de reper lungimea unor astfel de trasee nu trebuie să depăşească 5 km, iar distanţa dintre
posturi – 500 m.
Organizatorii trebuie să se asigure, prin vizare inversă (de la postul cu număr mai mare către
cel imediat inferior) de corectitudinea datelor înscrise în punctele de control.
Exemplu: daca intre posturile 2 şi 3 s-a determinat un unghi de 98°, de la postul 3 către
postul 2 viza va trebui să arate 360 – 98 = 262°.
3. Orientarea cu harta şi busola – este cea mai complexă şi mai atractivă formă a orientării
turistice. Participantul (sau echipa) primeşte o hartă asemănătoare cu cea folosită la
orientarea cu harta, cu deosebirea ca posturile de control vor fi situate la o distanţă suficient
de mare fata de punctele de control pentru a nu permite identificarea lor exclusiv cu ajutorul
hărţii. Descrierea localizării lor lipseşte cu desăvârşire.
De asemeni, fiecare echipă va fi dotată cu o busolă.
Găsirea traseului se realizează în doua etape:
• se va calcula, pe hartă, distanţa şi unghiul dintre punctul de start şi primul punct de control
avut în vedere.
• odată aflată “viza” se identifică, în teren, “unghiul de marş” în mod identic cu orientarea cu
busola.
Procedeul se repetă pentru toate etapele “inter – posturi”. Deoarece acest sistem asigură, prin
complexitatea lui, cea mai exactă metoda de lucru, lungimea traseului poate ajunge la 16 km – un
adevărat hike !
Securitate
* înainte de eveniment, organizatorii verifică acurateţea hărţilor şi a indicaţiilor din posturi.
* aria de desfăşurare trebuie să fie cât mai clar delimitata (drumuri, văi mari, înălţimi) astfel
încât participanţii să realizeze momentul în care sunt în pericol de a ieşi din suprafaţa de
concurs.
* interzicerea folosirii (mai ales în zonele des împădurite) a şorturilor şi a tricourilor cu mânecă
scurtă. De asemeni, în caz de vreme nefavorabilă, se vor verifica îmbrăcămintea de protecţie
şi încălţămintea folosită.
* sunt indicate folosirea unei mape de protecţie pentru hartă şi dotarea fiecărei patrule cu un
fluier.

orientare-2Un post de control poate arăta în multe moduri, în funcţie de
calitatea şi importanţa concursului, materialele disponibile,
pregătirea participanţilor, caracteristicile zonei de desfăşurare
etc. În principal, însă, ele se compun din doua elemente:
• un steguleţ sau panou viu colorat, vizibil de la mare
distanţă, plasat pe trunchiul unui copac sau direct pe sol.
• un element de identificare, care să certifice atingerea lui de
către participanţi. Acesta poate fi un cod, care trebuie
copiat pe fisa de concurs, sau un compostor – altul pentru
fiecare post în parte – cu care se perforează fişa în locul
destinat respectivului post.

Fişa de concurs are şi ea nenumărate forme însă, în general, ea trebuie să cuprindă:
• numele patrulei şi / sau al cercetaşilor participanţi.
• timpii de plecare şi respectiv sosire.
• locuri pentru fiecare post (pentru compostare sau scrierea codurilor).
10 sfaturi pentru orientaristul incepator
1. Înainte de a pleca, studiază cu atenţie harta şi legenda
Familiarizează-te cu forma generală a terenului şi cu dispunerea principalelor puncte de reper.
Mai târziu s-ar putea să nu mai dispui de timp pentru a te întreba care-i dealul şi care-i valea,
care-i mlaştina şi care-i păşunea etc.
2. Gândeşte logic şi alege cea mai eficienta opţiune
Tehnica orientării se bazează pe planificarea corectă a traseului prin toate punctele de control.
Deseori, este mai uşor să urmăm un drum sau o potecă şi apoi să cotim spre un post, decât să
străbatem un desiş sau o mlaştină urmând viza directă.
3. Nu te gândi la orientarea în teren ca la un concurs
Nu este o competiţie împotriva timpului, ci cu tine însuti, alături de alţii. Echipa (sau persoana)
pe care doreşti s-o depăşeşti poate pierde zeci de minute în lupta cu dificultăţile terenului si, deşi
foarte bine pregătit fizic, poate să sfârşească la o ora după tine. Orientarea nu este atletism.
4. Nu alerga cu viteza maxima
Un parcurs de orientare turistica trebuie încheiat ca şi o masă bună: cu convingerea ca ţi-ar mai
face plăcere încă o îmbucătură. Nu trebuie să te simţi epuizat nici un moment.
5. Nu te opri
Asigura-ţi pauze pentru respiraţie ori de cate ori simţi nevoia, însă continua să te deplasezi, chiar
daca o faci “la pas”.
6. Nu te opri daca simţi ca te-ai rătăcit
Întoarce-te la ultima poziţie cunoscută şi încearcă să te re-orientezi de acolo.
7. Nu alerga “la inspiraţie”
Utilizează harta în permanenţă, chiar şi pe poteci. În pădure, foloseşte cât se poate de des busola.
8. Nu te grăbi
Nu te precipita să părăseşti un post de control. Plănuieşte-ţi cu grija şi calm traseul către
următoarea locaţie.
9. Nu alerga fără sa-ţi numeri paşii
Încearcă să afli care îţi este viteza normală de deplasare şi de câţi paşi ai nevoie pentru a acoperi
o anumita distanţă. Odată stăpânite aceste deprinderi, îţi va fi mai uşor sa-ţi determini poziţia în
teren sau când înaintezi pe o poteca.
10. Nu considera niciodată ca tu ai dreptate, în timp ce harta şi busola se înşeală amândouă
O atenţie constanta acordata hărţii şi punctelor de reper pe care le întâlneşti va evita ajungerea la
această concluzie.
Harta
Harta este reprezentarea unei suprafeţe de teren ca şi cum ar fi privită de la mare înălţime.

Exista patru componente care fac ca o hartă să devină utilă:
– scara
– reprezentarea Nordului
– semnele convenţionale
– o metodă pentru a marca înălţimile

orientare-3SCARA harţii reprezintă raportul dintre o
distanţă măsurata intre doua puncte pe hartă
şi distanta reală, măsurată intre aceleaşi
puncte, în teren.
La scara de 1:10.000, un centimetru măsurat
pe harta va reprezenta 10.000 cm (100m)
distanta în teren. Scara se găseşte notată pe
marginea hărţii, într-unul dintre cele trei
moduri descrise mai jos:
– “relaţie” – ex. 1 km = 10 cm.
– “raport reprezentativ” – ex. 1: 10.000
– “scara lineară” divizata în kilometri,
dintre care unul este subdivizat în
sute de metri

orientare-42. REPREZENTAREA NORDULUI
Hărţile se bazează întotdeauna pe
Nordul Geografic, adică linia
Nordului este considerată ca fiind
dreapta care uneşte un anumit punct
de pe suprafaţa globului terestru cu
Polul Nord Geografic.
Pe de altă parte, acul magnetic al
busolei este atras de Centrul
Magnetic al Pământului, aşa numitul
Pol Nord Magnetic, aflat undeva în
Golful Hudson şi care se deplasează
lent în fiecare an. Unghiul format
intre direcţia Polului Nord Geografic
şi cea a Polului Nord Magnetic se
numeşte “declinaţie magnetică” şi
măsoară, în prezent, cca. 8° vest.
Declinaţia se micşorează cu aproape
1°, la fiecare 7 ani.
In spaţii relativ mici, acest unghi nu prezintă importanţă, însă pentru distanţe considerabile
sau în cazurile în care se impune o acurateţe deosebită, el trebuie luat în calcul iar
măsurătorile trebuie corectate cu valoarea declinaţiei magnetice “la zi”.

Nordul Geografic este reprezentat pe hartă printr-o săgeata plasată undeva pe cadrul ei. Ea
este, uneori, secondată de o linie întreruptă, care reprezintă direcţia Nordului Magnetic, între
ele fiind marcat unghiul declinaţiei magnetice. Dacă săgeata indicatoare lipseşte, se
presupune ca marginea harţii este orientata de la Sudul Geografic (partea de jos) către Nordul
Geografic (partea de sus).
3. SEMNELE CONVENTIONALE sunt folosite pentru a indica anumite repere din teren care
pot sau nu pot fi reprezentate la scara hărţii (păduri, mlaştini, construcţii, drumuri, lacuri
etc.). Ele diferă de la hartă la hartă însă sensul lor este, de regula, uşor de identificat. În orice
caz, explicaţia fiecăruia o putem găsi intr-o “legendă” aflată undeva la marginea hărţii.

orientare-54. REPREZENTAREA
INALTIMILOR
Harta pe care o privim este plană,
însă terenul pe care ea îl reprezintă,
nu.
De aceea, pentru a ne putea forma o
imagine cât mai corectă asupra
reliefului din realitate este necesară o
oarecare reprezentare a înălţimilor.
Cea mai utila şi mai des folosită
metodă este cea a contururilor sau a
curbelor de nivel.
Curba de nivel este o linie care
uneşte toate punctele aflate la aceeaşi
înălţime faţă de nivelul marii
(considerat ca altitudine 0). De
regulă, curbele de nivel sunt marcate
pentru fiecare 100m, astfel încât un
punct reprezentat intre liniile de 500
şi 600 înseamnă că are o altitudine
absolută intre 500m şi 600m.
Exista şi hărţi cu linii de contur
pentru fiecare 20m, sau cu linii de
contur de 100m iar având pentru
anumite porţiuni, cu un relief special,
curbe de nivel ajutătoare, de 50m.
Metoda contururilor permite o
apreciere exactă a reliefului
reprezentat pe hartă.

orientare-6

orientare-7orientare-8Evident, există multe alte moduri de a
reprezenta înălţimile, uneori utilizate ca
atare, iar alteori în combinaţie cu metoda
curbelor de nivel.
Un astfel de exemplu este “sistemul de
culori”, care indică altitudinea printr-o
coloraţie pornind de verde deschis,
continuând cu nuanţe din ce în ce mai
închise, trecând la maro deschis şi apoi din
ce în ce mai închis (reprezentând înălţimi
mici şi respectiv, altitudini din ce în ce mai
mari).
Pentru altitudinile negative – adâncimile marilor şi oceanelor – se porneşte de la albastru închis
către bleu. “Codul” culorilor şi corespondenţa lor în cifre absolute se găsesc descrise undeva, pe
rama hărţii. Aceasta metodă nu este foarte exactă în determinarea înălţimilor, însă poate oferi o
imagine plastică asupra conformaţiei terenului.

orientare-9Utilizarea busolei
Orientarea harţii cu ajutorul
busolei
Se foloseşte pentru cazurile în care
se ia în calcul valoarea declinaţiei
magnetice:
1. Se roteşte rama mobilă pana când
gradaţia corespunzătoare valorii
declinaţiei magnetice întâlneşte
săgeata unghiului de marş.
2. Se aşează busola pe hartă, astfel
încât marginea ei să fie paralelă
cu linia Nordului Geografic
reprezentat pe harta, iar săgeata
unghiului de marş să fie orientată
către Nordul harţii.
3. Se rotesc harta şi busola împreună, pana când jumătatea roşie a acului magnetic se suprapune
cu săgeata Nordului reprezentată pe baza circulară şi indica Nordul de pe rama mobilă.
In acest moment harta este, practic, corect orientată.

Găsirea unghiului dintre o direcţie de pe harta (de la punctul A la B) şi direcţia Nord sau
calcularea “azimutului” punctului B

orientare-101. Cu ajutorul unui creion bine
ascuţit, trasăm uşor o linie
care să unească punctele “de
plecare” (A) şi respectiv “de
sosire” (B).
2. Se plasează busola pe hartă,
astfel încât marginea ei să se
suprapună cu linia care
uneşte cele doua puncte, iar
Linii de săgeata unghiului de marş să
ghidare fie orientata spre punctul pe
care îl consideram “de sosire”.
3. Se roteşte rama mobilă pana când liniile paralele ale bazei circulare sunt paralele cu direcţia
Sud-Nord a hărţii, iar săgeata Nordului din bază este orientată către Nordul harţii.
4. Valoarea, în grade, indicată de săgeata unghiului de marş pe rama mobilă reprezintă azimutul
punctului B (de sosire) – mărimea unghiului realizat de dreapta AB cu direcţia Nord.
Găsirea unei direcţii pe harta (sau a poziţiei unui punct X fata de un punct A), daca se
cunoaşte azimutul (si distanta AX)
Se face, în principiu, inversând algoritmul prezentat mai sus.
1. Se roteşte rama mobilă a busolei până când baza săgeţii unghiului de marş indică valoarea
azimutului.
2. Se fixează busola pe hartă, cu una dintre laturile lungi atingând punctul de plecare (A) în
punctul 0 de pe riglă şi se roteşte până când liniile paralele ale bazei circulare devin paralele
cu direcţia Sud-Nord a hărţii iar săgeata Nordului din ramă este orientată către Nordul harţii.
3. Se trasează o linie în lungul riglei şi, dacă se cunoaşte distanţa, folosindu-se scara harţii, se
poate determina exact poziţia punctului de sosire (X).
Găsirea azimutului unui punct de reper din teren

Untitled-111. Cu faţa către reper, se roteşte busola
până când săgeata unghiului de marş
este orientată exact către punctul
vizat.
2. Fără a mişca busola, se roteşte rama
mobilă pana când jumătatea roşie a
acului magnetic se suprapune exact
peste săgeata Nordului din bază.
3. Se citeşte valoarea unghiului indicat
de baza săgeţii unghiului de marş =
azimutul reperului ales.

Găsirea unui reper în teren, cunoscând azimutul
Este, din nou, o inversare a algoritmului prezentat anterior.
1. Se roteşte rama mobilă pana când baza săgeţii unghiului de marş indică valoarea azimutului.
2. Cu busola poziţionată la înălţimea taliei, ne rotim până când jumătatea roşie a acului
magnetic se suprapune exact peste linia Nordului din bază.
3. Se caută, la o distanţa convenabila, un punct de reper situat exact pe linia imaginară pornită
de-a lungul săgeţii unghiului de marş.
In cazul orientării turistice, dacă distanta intre posturi este prea mare pentru a ne putea lua un
singur punct de reper, operaţia se repetă odată ajunşi la reperul intermediar ales (evident, cu
aceeaşi valoare a azimutului).
Pentru busolele prevăzute cu oglindă sau pentru orientariştii avansaţi, poziţia busolei în timpul
alegerii reperului poate fi la înălţimea ochilor. Vizarea se face, în acest caz, fie prin cătarea
specială (la busolele militare cu oglindă) fie printre firele paralele ale şnurului busolei (pentru
busolele sportive).

orientare-12Un exercitiu cu busola
1. Plasaţi un punct de reper (ţăruş) înfipt
intre picioare.
2. Vizaţi un azimut de, să zicem 40° şi
urmaţi aceasta direcţie pentru 100 de
paşi.
3. Opriţi-vă şi adăugaţi 120° la cele deja
vizate. Fixaţi, deci, busola la 160° şi
mergeţi alţi 100 de paşi.
4. Opriţi-vă şi adăugaţi, din nou, 120°
vizând, deci, 280°. Fixaţi busola şi
urmaţi viza pentru 100 de paşi.
Dacă aţi folosit corect busola şi aţi estimat
perfect distantele, ar trebui să aveţi ţăruşul
între picioare.
S-ar putea să nu reuşiţi de la prima încercare, aşa că puteţi relua exerciţiul, considerând un alt
unghi iniţial, însă adăugând întotdeauna 120° la fiecare schimbare de direcţie şi efectuând acelaşi
număr de paşi după fiecare vizare.
Nu uitati:
* Busola este foarte sensibilă la orice forma de magnetism. Feriţi-vă s-o utilizaţi lângă şinele
de cale ferata, depozitele de fier vechi sau chiar lângă inelul de la eşarfa.
* Ori de cate ori este necesar şi posibil, trebuie luată în calcul valoarea unghiului declinaţiei
magnetice.
* Se va evita lucrul cu busola pe timp de furtună cu descărcări electrice sau în apropierea
liniilor electrice de înaltă tensiune.

Busole poti cumpara de aici!

5 Comentarii

Ghid complet – Arta camuflarii – Partea a IX-a

Un comentariu

Ghid complet – Arta camuflarii – Partea a VIII-a

Un comentariu

Ghid complet – Arta camuflarii – Partea a VII-a

Nu există comentarii

Ghid complet – Arta camuflarii – Partea a VI-a

Nu există comentarii

Ghid complet – Arta camuflarii – Partea a V-a

Nu există comentarii

Ghid complet – Arta camuflarii – Partea a IV-a

Nu există comentarii